Când iarba e prea mare pe cărare
Firele ei mă învinovăţesc,
Mă-apasă vinovata neumblare
Căci trebuia ca râvna din picioare
De multă vreme să o înnoiesc.

Mă-acuză greu calea nestrăbătută
Să duc lumina Ta printre străini
Deşi , când eu eram oaia pierdută,
Pe-aceeaşi cale, pe atunci bătută,
Mă căutai, Isuse, printre spini.

Când glasul mi-e doar şoaptă sugrumată
Lipsit de rezonanţă, de ecou,
Şi n-am mărturisirea-nflăcărată,
Mi-e tot mai grea tăcerea vinovată
Strivită ca-ntre ziduri de cavou.

Mă-acuză lipsa de reverberaţii,
Lipsa de tunet din mesajul meu,
Ştiind că glasul Tău, prin constelaţii
Se înălţa, cerând la tatăl graţii
Pentru pierduţi aşa cum eram eu.

La toate capetele de-acuzare
Mă recunosc, Isuse, vinovat,
Dar apelez din nou la îndurare
Căci ştiu că bunătatea Ta e mare,
Iar eu am hotărâri noi de luat.

Amplifică-mi Tu în tărie glasul
Lăsându-mi nerostirea în trecut,
Cu neodihnă însoţeşte-mi pasul
Să nu-mi găsesc…