Author Archives: cornelilioi
O boala cu trei victime…
Publicat de Nicolae GEANTĂ
JOI, 19 APRILIE 2012
ext: Prov. 10: 18 – “Cine răspândeşte bârfa este un nebun”
Invenţio
Înainte de Cină, trei pastori s-au întâlnit să se mărturisească. Primul: “Eu mai beau câte un pahar”. Al doilea: “Eu am furat din banii pentru orfani”. Al treilea: “Eu mi-am înşelat soţia cu o fată de la cor”. Al patrulea: “Eu cam bârfesc. Abia aştept să plec de aici!”.
Bârfitotul e ca limba unui bocanc vechi, niciodată nu stă la locul lui.
Bârfa – păcat pentru care nimeni n-a fost pus sub disciplină
„Dintre toate formele de bârfa, cea din biserică este cea mai urâtă, pentru că face slujba diavolului în numele Domnului.” John Wesley.
O parte din evanghelia diavolului.
Bârfa – când auzi ceva ce-ţi place despre cineva de care nu-ţi place.
A vorbi despre cineva, chiar şi adevărul, dar cu intenţii rele.
Dispozitio
I. Dulceaţa bârfitorului
1. din invidie. Cântare, predică, apartament, maşină, copii, frumoşi, deştepţi… să aruncăm ceva pe omul acela, să nu mai pară atât de grozav. Ieremia. Haideţi să-l ucidem cu vorba. Simplu, ascuns sub masca anonimatului.
2. pentru a ne simţi superiori. Sau mai bine. Vrem să fim fără păcat. Nu putem să fim chiar fără păcat. Vedem pe altul. Zice altul despre el că e evlavios. Tu… mie îmi spui? Las’ că-l ştiu eu. Nu-i el mai bun decât mine. În biserica primară, Ioan, Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea. Ne cleveteşte. Fiul pe tatăl. Absalom.
3. din dorinţa de acceptare. La tineri. Avem fiecare relaţiile noastre. Şi între tineri sunt grupuri şi grupuleţe. Ca să fie acceptat. Poate să intre în grup.
4. pentru a atrage atenţia asupra noastră. Dacă aţi şti voi ce ştiu eu…
5. dorinţa de răzbunare. Ai fost prieten cu cineva, ceva s-a întâmplat, acesta poate ţi-a greşit. Începi să-l bârfeşti pe acela pe care l-ai linguşit atâta vreme. Ai început să ştergi cu buretele toate amintirile plăcute.
II. Diabetul bârfei
1. bârfa distruge reputaţia. Ecl. 7:1. fiecare vrem să avem un nume bun. Mai ales lucrătorii… diaconii, Timotei, vorbit de bine. Dpdv lui ştie că nu e bine să fii vb de bine. 1 Tim 5:19. 2 sau trei martori… am auzit ceva de păstorul vostru. Dacă nu este mântuit, este în joc creşterea lui spirituală. Nu te grăbi. Nu numai pe a lui, dar până la urmă şi pe a ta. tu eşti daily news.
2. bârfa protejează mai mult sursa, dar nu victima. Cineva mi-a spus. Cine ţi-a spus că vrea să rămână în anonimat, de ce ţi-a spus să nu spui?
3. nu ţine seama de contextul celor spuse. Cel mai ades în timp ce predicăm, spunem un lucru şi noi înţelegem altceva. Ai stat acolo gândind la altceva, şi ţi s-a părut interesant. Despre Isus. Eu pot să dărâm templul şi să-L zidesc în 3 zile.
4. este o judecată nedreaptă. Greşim, pentru că nu ştim ambele părţi. Oare de ce omul este înclinat să creadă mai mult lucrurile care sunt şoptite decât cele care sunt rostite?
5. duce la dezbinări în poporul Domnului. Galateni 5. vorbim unii despre alţii în loc să vorbim altora despre Dumnezeu. Aveţi grijă! Spune Pavel. Dumnezeu doreşte să veghem la ceea ce vorbim.
III. Insulină pentru bârfă
1. fereşte-te de compania bârfitorilor, nu accepta compania lor. Nu lăsa pe nimeni să confunde urechile tale cu coşul lui de gunoi. Amiralul H. Richover. Ascuţite idei, mediocre evenimente. Reduse. Oameni, alţii.
2. ai grijă ce transmiţi mai departe.Ai trei posibilităţi:
a. să opreşti acolo tot ce ai auzit. Pune capăt. Ştii ce? Eu nu am verificat.
b. Filtrezi ceea ce transmiţi mai departe. Prins la mijloc, între două persoane care nu se au bine. Reconciliere sau îndepărtare.
c. Facilitezi bârfa şi să dai mai departe
3. gândeşte-te: este adevărat?
a. Este necesar?
b. Nu cumva este confidenţial?
c. Este ziditor?
d. Va contribui la rezolvarea pb?
e. Care este scopul pentru care spun? Meschin sau nu?
Nu vă faceţi urechile coşul de gunoi al nimănui!
Concluzio
Bârfa e glonţul care ucide trei persoane: pe tine, pe cel bârfit şi pe cel ce ascultă (Luigi Miţoi);
Bârfa e o boală de care suferă cel putin trei persoane, deşi e virusat numai unul!;
Cuvântul Lui Dumnezeu o pune alături de păcatele urâte. (Rom. 1:30b – “Bârfitorii, urâtori de Dumnezeu”);
Levetic 19:16 – “Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău!”;
Efeseni 4:29 – “Niciun cuvât stricat să nu vă iasă din gură”.
http://nicolaegeanta.blogspot.com/2012/04/o-boala-cu-trei-victime.html
Pilda ţăranului înţelept şi a ţăranului viclean
Chiar şi copiii (era să scriu copoii – dar cine ştie poate am dreptate) cunosc pilda ţăranului înţelept. Pentru asta nu trebuie să citeşti Biblia. E destul să fi la curent cu tradiţia orală a poporului român. Interpretarea ei nu poate fi distorsionată de urechi înfundate, de ochi răi şi de buze mincinoase.
Se făcea că la o apă ajunsese odată un ţăran român care avea ca bagaj o capră, o varză şi un lup. Se vede că era ţăran român pentru că numai un ţăran român poate să plece la drum cu un astfel de bagaj atît de divers. Nu ştim dacă a plecat cu ceva de acasă, nici unde şi cum a făcut achiziţiile, dacă nu a plecat de acasă cu întregul bagaj. Bănuiesc totuşi că nu a plecat de acasă cu toate, pentru că atunci ar fi fost mult mai prevăzător, conform înţelepciunii sale milenare de care…
View original post 905 more words
O picătură de otravă
Trăim într-un spaţiu dominat de simbolurile creştinismului. Suntem obişnuiţi, aş putea spune că ne naştem, cu ideea că suntem un neam creştin. Religia majoritară este, de departe, cea ortodoxă. Alături de ea şi de catolici convieţuim şi noi, evanghelicii români.
Trăiesc într-o zonă (asta ca să particularizez pentru culoare) în care abundă bisericile şi mănăstirile ortodoxe şi trebuie să vă mărturisesc că nu mă deranjează cîtuşi de puţin, ba dimpotrivă. Îmi plac sunetele clopotelor şi corurile slujbelor care ţin de un ritual vechi, bizantin. Cu alte cuvinte, sunt un individ determinat din punct de vedere cultural de valorile creştine, obligat să mă raportez la ele, să le neg sau să le accept.
În afară de acest dat anume şi dorind să-mi păstrez identitatea mea baptistă, ajung la un punct extrem de important (şi interesant), pe care-l reliefa ca nimeni altul Andre Scrima (la care am promis că am să mă întorc…
View original post 222 more words
Pastor Loran Livingston 4/15/2012 am
MESSAGE: http://tinyurl.com/cjjad89
Choir “Lord We Come to You”: http://tinyurl.com/89ocatu
Choir “I’ll Sing of Your Love”: http://tinyurl.com/7m47xms
Evening Prayer Service: http://tinyurl.com/7cxjdqd
Florin Ianovici – Matematica lui Dumnezeu
Pagina – PREDICI Florin Ianovici
de Mina Ianovici
DESPRE VISARE
Mă-ndepărtez de amăgire
Şi în visare nu mai cad.
Mai bună-i vrabia din mână,
Decât păunul de pe gard.
Nu mai compar viaţa cu visul,
Fiindcă am observat capcana.
Întind şi eu spre viaţă mâna,
Iar dup-aceea închid palma.
Spun „mulţumesc” la ce-am primit.
Nu mă mai uit în jurul meu.
Mă las şi de psihanaliză,
Prefer ce spune Dumnezeu.
Dacă nu-i rău, atunci e bine,
Nu îmi complic mintea prea tare.
Şi-aşa cum am mai spus ´nainte:
O las încolo de visare.
Notite din Predica, 25 Februarie 2012:
- Aduceti-va aminte cand a-ti venit aici si n-ati stiut limba, cu frica… Si uitati-va la voi acuma… frumosi, calcati cu masini in parcare, o casa… traiti bine, nu puteti sa spuneti ca traiti rau. Vreau sa va spun pentru ce v-ati imbogatit. Daca noi nu ne-am imbogatit pentru cer, atunci toate…
View original post 1,759 more words
Wow…if this doesn’t move you, then nothing will!!!
Vuvuzelizarea muzicii evanghelice
Vuvuzela, acest minunat “instrument” de strivit nervi! Ce ipocrizie!!! Toată lumea este enervată de vuvuzelizarea campionatului mondial şi pe bună dreptate, dar mai ales europenii civilizaţi încearcă s-o scalde “politically correct” că aşa-i cultura lor a africanilor, să fim înţelegători, largi la spirit, deschişi, toleranţi, că trebuie să admirăm diversitatea şi strîng din fălci a nervi, dar chicotesc a îngăduinţă. Fac declaraţii corecte şi înjură în gînd şi printre dinţii proaspăt udaţi de buzele deschise în zîmbet fariseic. Ne enervează şi gata! Hai, spuneţi-o clar şi pe faţă! E katharhic! Da, am văzut… că este mai rău să fii ucis pentru fotbal decît …. Să fim serioşi! Tot enervantă rămîne!
Pînă şi pe Hitler l-a scos din sărite 🙂
Vuvuzeaua lor m-a făcut să mă gîndesc la vuvuzeaua noastră. Ce legătură este între vuvuzela şi muzica evanghelică?
View original post 490 more words
Postim sau….p(r)ostim ?????????????
NO COMMENT …(FARA CUVINTE…)
Nasterea din nou…
Publicat de Constantin Aninoiu
MIERCURI, 18 APRILIE 2012
NASTEREA DIN NOU – un lucru putin inteles, luat ca si garantat, dar quintesential pentru un crestin
NAŞTEREA DE SUS
Tolstoi spunea: „Dacă este vorba să scrii, s-o faci numai dacă nu poţi să nu scrii”. Împlinesc această condiţie. Nu pot să nu scriu despre Isus pe care-L iubesc. De aceea scriu.
Nu-mi închipui că a-şi putea scrie despre El cum se cuvine. Şi cuvintele celui mai iscusit scriitor pot numai să învăluiască în ceaţă frumuseţea Lui. El este soare şi va străbate prin ceaţa cuvintelor noastre neputincioase dar din dragoste aşternute pe hârtie şi va umple lumea de lumină.
Renan spunea: „Religia nu-i o invenţie a omului luminat, nici o eroare a omului ignorant. Omul este o fiinţă religioasă, după cum este o fiinţă inteligentă”. Experienţa noastră contrazice afirmaţia lui Renan. Există oameni care nu au ochi pentru ce-i înalt şi nobil, după cum porcul nu are ochi pentru stele. Există oameni care nu au deloc simţământ religios. Există alţi oameni care resping Biblia dintru început, fără să aibă habar de ceea ce conţine. Unul dintre aceştia îşi batu joc în tren de Sfânta Scriptură pe care pretindea că o cunoaşte . fu întrebat de cineva: „Dar despre cartea Ioachim din Biblie ce părere aveţi?” El răspunse: „Şi ea-i plină de prostii!” Ori cartea Ioachim nici nu există în Biblie. Cam aşa arată criticii Bibliei. Alţii iarăşi citesc Biblia sau alte cărţi religioase în joacă. Scrisul lor nu-i o luptă pentru câştigarea de suflete. Poţi aduce un cal la apă, dar nu-l poţi face să bea dacă nu-i însetat. Aşa, oamenii pot citi literatură religioasă, dar dacă nu-s însetaţi după neprihănire nu le va folosi.
Nu scriu pentru aceştia ci pentru sufletele deschise faţă de adevăr. Ei înţeleg valoarea Bibliei şi a tâlcuirilor ei.
Kant scria unui prieten: „Faceţi bine şi vă căutaţi singura liniştire în Evanghelie, căci e izvorul nesecat a tot adevărul, care după ce raţiunea a terminat, nu poate fi găsit nicăieri în altă parte.”
Goethe scria: „fiecare generaţie va întineri prin Biblie. Măsura pentru viaţa şi puterea unui popor va fi atitudinea lui faţă de Biblie. Cu cât secolele vor înainta în cultură, cu atât mai mult Biblia va fi folosită ca mijloc de educaţie, dacă nu de deştepţi, atunci de cei înţelepţi.”
Puterea biruitoare de păcat a Bibliei este recunoscută şi de adversarii ei prin faptul că ei se aşteaptă de la orice om care ascultă de ea să nu mintă, să nu înşele, să nu fure, să nu se îmbete, să nu desfrâneze şi că numesc făţarnici pe cei care continua totuşi cu asemenea fapte, deşi citesc Biblia.
Civilizaţia modernă se datorează în mare parte Bibliei. Un ateu veni să propovăduiască ateismul în insulele Fidji, locuită altădată de canibali. Când sfârşi, se sculă un creştin şi-i spuse: „Mulţumeşte Dumnezeului în care nu crezi că înainte a venit unul să ne propovăduiască existenţa lui Dumnezeu, căci dacă veneai dumneata întâi te mâncam de viu.”
Sfântul Ambrozie spunea creştinilor: „Cupa înţelepciunii este în mâinile voastre. Această cupă este Vechiul şi Noul Testament. Bea din ea căci bei pe Cristos! Bea cuvântul celor două testamente!”
Limba Germană a fost formată de Biblie. La multe popoare limba a fost formată de Biblie şi Biblia a fost prima carte scrisă.
Cu înţelegere pentru valoarea excepţională a Bibliei, să ne aprofundăm în pasajul din Ioan 3: 1-13 în care ni se redă convorbirea dintre Domnul Isus şi Nicodim cu privire la naşterea din nou (de sus).
Ca şi în alte capitole ale lucrării noastre, noi vom vorbi despre mesajul lui Isus în limbaj modern. Numai aşa poţi fi fidel faţă de ce vrea Isus. Limbajul de acum două mii de ani nu mai are astăzi aleaşi răsunet în inimi. Vrând ca ascultătorul de astăzi să reacţioneze în acord cu intenţiile lui Isus noi trebuie să-i vorbim în limba lui.
Nu avem pretenţia că epuizăm subiectul. Scripturile sunt atât de adânci încât nu-i de mirare că ni se dă viaţă veşnică pentru a le cunoaşte aprofundat. Vom pune doar primele jaloane.
Mai sunte, datori a trage luarea aminte a cititorilor că izvorul cunoaşterii lumilor superioare nu sunt versetele biblice, nici tâlcuirea lor, ci propria noastră ridicare în lumea de deasupra simţurilor. Dacă compari apoi ceea ce ai trăit tu însuţi acolo cu cuvintele Evangheliei, începi să pricepi.
Fără de experienţa aceasta proprie, cei ce disecă „ştiinţific” textele biblice se aseamănă cu cu copiii care suferă de patima de a-şi sparge jucăriile care le-ar putea aduce bucurie.
Înainte de a trece la cele ce ne învaţă Isus, se cuvine să spunem şi un cuvânt de recunoştinţă pentru Ioan Evanghelistul. Nici convorbirile cele mai adânci nu ar fi rămas dacă papirusurile ar fi tăcut, şi „chartas sileant”. Vor fi existat multe Elene şi multe Troie, dar nu au avut parte de un Homer. Cine ştie câţi Soctraţi n-au avut parte de un Platon ca să le strângă gândurile şi de aceea au rămas necunoscuţi. Isus are meritele sale pentru că a gândit şi a acţionat Dumnezeieşte. Noi însă nu uităm că gândirea Lui înalţă şi Jertfa Lui nobilă ar fi trecut fără folos dacă nu ar fi fost un Ioan şi alţii ca el, care să-şi dea osteneala de a le păstra amintirea.
După izgonirea vânzătorilor.
Întrevederea dintre Isus şi Nicodim ne este relatată de Evanghelistul Ioan după episodul izgonirii vânzătorilor din Templu. Episodul acesta trebuie să fi făcut o mare impresie. Oricare altul, dacă ar fi voit să întreprindă o asemenea acţiune, ar fi organizat-o. Isus a săvârşit fapta izgonirii de unul singur.
Făcuse impresie fapta, dar a stârnit desigur şi nedumeriri. Cel care învăţa că „oricine scoate sabia, de sabie va muri” ridică biciu? Nu se gândea ce reacţiune va stârni împotriva Lui, că va putea ajunge şi El un biciuit?
Apoi cuvintele spuse de Isus cu acest prilej stârneau nedumerire. Ucenicii Săi spuneau despre El că râvna pentru casa Lui îl mămâncă, iar El spunea evreilor: „Stricţi templul acesta!” Nimeni nu înţelesese cuvintele lui Isus. Irod luase mai întâi Ierusalimul cu asalt, cu care ocazie au ars unele ziduri ale Templului vechi, după care el reconstruieşte templul (după cum şi creştinii mereu distrug biserici în războaie duse de ei, apoi strâng bani ca să le reclădească). Dar Isus la ce se va fi referit spunând: „stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica?” Evreii îi ceruseră să facă un semn imediat. El a răspuns printr-o declaraţie de neînţeles, plină de echivoc. Evreii nici nu i-au mai răspuns, socotind cuvântul Său mai curând absurd decât hulitor. Şi Isus pleacă dintre ei fără a-i lămuri.
Toate acestea trebuie sî-i fi dat mult de gândit şi lui Nicodim şi altora.
Isus şi cei ce cred în numele Lui.
Impresia a fost mare. Pentru mulţi miracolul de la Cana şi izgonirea vânzătorilor au fost semne destule. De aceea Ioan scrie: „Pe când era isus în Ierusalim, la praznicul paătelor, mulţi au crezut în numele Lui căci vedeau semnele pe care le făcea.” La fel scrie în capitolul 6, versetul 2: „O mare gloată mergea după El, pentru că vedea semnele pe care le făcea cu cei bolnavi.” În Ioan 7: 31 „mulţi din norod au crezut în El şi ziceau: când va veni Cristosul va face mai multe semne decât a făcut omul acesta.”
Numai că credinţa aceasta era teoretică. Ei credeau în semne, dar nu credeau celui ce le făcea.
De aceea Isus nu se încredea (în original „nu credea”) în ei. Isus este foarte prudent înainte de a se încrede în cineva. El nu crede ăn convertiri uşoare.
Şi neavând încredere în oamenii aceştia, Isus nu le-a putut încredinţa nici secretele persoanei şi doctrinei sale. Cum tu nu încredinţezi oricui taina treburilor şi familiei tale, nici Dumnezeu nu încredinţează tainele Împărăţiei decât celor în care are încredere.
Mulţi au crezut în Isus, dar Isus nu credea în ei. Situaţia este şi azi aceeaşi. Multora le place de Dumnezeu. Rămâne însă deschisă întrebarea dacă lui Dumnezeu îi place de ei. Apostolul Pavel scrie în Romani 7: 14 – 8: 8 „Eu sunt pământesc… după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu… cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.”
Să crezi şi să te încrezi tu în Dumnezeu, este lucru relativ uşor. Dar mai greu şi important este să dobândeşti tu încrederea lui Dumnezeu. „Dacă nu are încredere nici în slujitorii Săi, dacă găseşte greşeli chiar la îngerii Săi, cu cât mai mult la cei ce locuiesc in case de lut, care îşi trag obârşia în ţărână şi pot fi zdrobiţi ca un vierme.” (Iov 4: 18-19)
Isus nu credea în ei pentru că îi cunoştea pe toţi. Isus este Dumnezeu, ori Dumnezeu îi cunoaşte pe oameni. Îi ştie când stau jos şi când se culcă, şi ştie toate căile lor. Nu le ajunge cuvântul pe limbă şi Dumnezeu îl cunoaşte în totul. Este o ştiinţă înaltă mai presus de puterile omeneşti. Este prea înaltă ca să o poţi prinde. (Ps. 139)
Isus nu avea trebuinţă să-i facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om. (Ioan 2: 25) În Ezechiel 11: 5 Dumnezeu spune: „Eu ştiu foarte bine ce vă vine în gând”. Oamenii nu ştiu ce este în semenul lor. Isus, fără a neglija mijoacele normale de informare (Ioan 4: 1), avea o intuiţie pentru ceea ce se petrece în alţii. Ştia că, la urma urmei, fire omenească a fiecăruia nu-i decât carne neputincioasă şi că le trebuie tuturora naştere din nou. De aceea discuţia care urmează:
O vizită în noapte.
„Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. Ioan este singurul Evanghelist care vorbeşte de Nicodim: „acesta a venit la Isus noaptea.” De ştiut nu ştim, putem numai presupune de ce Nicodim va fi venit noaptea. Explicaţia cea mai plauzibilă este că l-a mânat nerăbdarea de a auzi cât mai grabnic Cuvântul lui Dumnezeu. Ce să mai aştepte până dimineaţa, că tot nu i se lipeşte geană de geană în noaptea asta! El porneşte cu noaptea în cap la Cel pe care-L ştie a fi un soare, soarele neprihănirii, a cărui strălucire poţi s-o ai şi-n întuneric. El ştie că o clipă în tovărăşie cu Cel Sfânt clădeşte o corabie cu care poţi trece marea vieţii. Nimic nu curăţeşte mai mult ca tovărăşia bună. Ea trezeşte în noi tot ce-i mai bun, pe când tovărăşia rea deschide rănile vechilor păcate de care ne curăţisem. El vrea să trăiască o noapte în tovărăşia Celui mai bun.
Că acesta este motivul care-l mâna la Isus noaptea deducem din faptul că pasajul respectiv din Evanghelie are, în original, următorul text: „Isus nu credea în ei pentru că îi cunoştea pe toţi … dar între farisei era un om cu numele de Nicodim.” Cuvântul „dar” care lipseşte, din păcate, din traducerile noastre îl contrastează în chip favorabil pe Nicodim cu cei nevrednici de încrederea lui Isus.
Oh, de ar fi mai multe suflete de acestea care nu aşteaptă dimineaţa ca să ducă convorbiri spirituale. Cât de des sunt treziţi din somn medicii buni şi cât de rar pastorii! Asta ne arată cât de puţină grijă au oamenii de sufletele lor.
Numai că motive absolut pure nu există la oameni. În om există totdeauna un amestec. Dacă motivul determinant al venirii lui Nicodim noaptea era setea de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, nu-i exclus să fi fost în asta şi un pic de calcul, cum este în fiecare dintre noi. El voia să-I aducă lui Isus un omagiu personal şi supunere, dar ar fi vrut să fie scuzat de obligaţia de a face o mărturisire publică a faptului că-i ucenic. Dacă avem în vedere poziţia înaltă a lui Nicodim, e firesc să presupunem că el spera ca Isus să facă pentru el o excepţie, date fiind serviciile pe care va fi fost în stare să le aducă. El va putea să facă să progreseze cauza în casele influente; lucrând cu prudenţă el putea face ca Fariseii să se coalizeze cu Hristos pe baza sentimentelor lor comune naţionale şi teocratice. El putea deveni un prieten folositor în metropolă. I-ar folosi siguranţei lui Isus dacă I-ar permite lui Nicodim să devină un membru secret al teocraţiei şi l-ar scuti, până se vor prezenta noi posibilitităţi, de botezul în public. Insistând asupra acestei cereri, Isus ar distruge imediat toată influenţa lui Nicodim în fata autorităţilor din Ierusalim. Astfel de calcule vor fi fost în mintea lui Nicodim.
Dar, precum vom vedea mai jos, Isus socotea botezul a fi de mare importanţă şi risipeşte gândurile acestea cu cuvintele: „Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.”
Ce contrast între fizionomiile celor doi, Nicodim, deşi animat de o sfântă dorinţă de a deveni ucenic, era încă un om firesc. Nu era născut din nou. Şi faţa omului firesc este întotdeauna respingătoare pentru cel care are ochii duhovniceşti deschişi, căci acesta citeşte pe ea urmele lăsate de îngrijorări, mânii, mândrii, lene şi pofte. Isus, care ştia ce este în om, nu putea să nu citească pe faţa lui Nicodim şi calculele de jos şi un oarecare scepticism ce frâna credinţa începătoare. Faţa lui Isus, dimpotrivă, era faţa omului spiritual, rezultat al nopţilor de rugăciune şi de concentrare. Cum se schimbă peisajul când vântul goneşte norii negri, aşa se schimbă faţa unui om care umblă în învăţătura dragostei şi a adevărului.
Nicodim îi spune lui Isus: „Învăţătorule, ştiu că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu El.” Nicodim atât ştia despre Isus: că-i învăţător, care-L are pe Dumnezeu cu El. Nicodim nu era născut din nou. Or, omul nenăscut din nou nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu, nici când aceasta stătea în faţa lui întruchipată în mod desăvârşit în Isus din Nazaret. Isus nu va fi răspuns imediat. El va fi tăcut multă vreme. În întrevederi ca aceasta, lucrul principal este să se producă tăcere, pentru ca Dumnezeu să poată vorbi sufletelor.
Apoi Isus a dat răspunsul, unul din răspunsurile Sale tipice, în care nu discută părerile oamenilor ci stările sufleteşti care îi determină să aibă aceste păreri, ca ei să vadă lipsa de temei raţional al opiniilor lor. El merge de-a dreptul la centru problemei, la falsitatea necesară a gândirii omului care nu are un criteriu al adevărului şi nu a învăţat să gândească drept. Cu opiniile unui astfel de om nu face să ontri în discuţie, cum nu face să discuţi cu bâlbâiala de copil.
Noi ne putem ocupa numai de ceea ce a răspuns Isus. Esenţialul, tonul cu care a vorbit, nu-l mai ştim. Cât de duios trebuie să fi fost acesta! Un copil s-a lovit. Mama îi spune câteva cuvinte şi durerea i-a trecut. Puterea nu a fost în cuvintele spuse ci în ton. Vocea mamei îi arată copilului că a fost înţeles şi că acum este la adăpost. Cuvintelel lui Isus erau eveniment şi faptă. O astfel de vorbire se capătă tăcând mult. Friso Melzer scria: „Dumnezeu este politicos. El tace când omul vorbeşte. Ca să vorbească El, omul trebuie să tacă.”
Adevărul adevărat despre Dumnezeu.
„Drept răspuns Isus i-a zis: Adevărat, adevărat îţi spun…”
Expresia aceasta trebuie s-o poată întrebuinţa cu cuget curat orice predicator şi mărturisitor. Tot ce spune trebuie să provină dintr-un caracter înrădăcinat în adevăr şi trebuie să fie gândit potrivit cu adevărul obiectiv. Întrebuinţând expresia „adevărat, adevărat vă spun” Isus arată că are convingerea de a vorbi Cuvântul lui Dumnezeu. Nu se poate să fii vestitor la Cuvântului fără conştiinţa asta de sine. Luther spunea: „Îmi pun sufletul chezăşie că învăţ şi predic Cuvântul curat al lui Dumnezeu. Sunt dispus să mor pentru asta. Dacă-l crezi te mântui; dacă nu, eşti osândit.”
Hristos vorbeşte adevărat, adevărat. La El găsim filosofia adevărată. Filologic, expresia aceasta înseamnă „adevărul cel mai înalt”. La evrei superlativul se formează prin repetarea substantivului. „Cântarea cântărilor” – cântarea cea mai frumoasă; „sfânta sfintelor” – locul prea sfânt.
Cu toată frumuseţea personalităţii Sale, Isus îi vorbeşte lui Nicodim despre Dumnezeu şi Împărăţia sa. Şi cuvântul Dumnezeu rostit de Isus avea un sens cu mult mai adânc decât în gurile oamenilor obişnuiţi.
În capitolul despre „Ispitirea din pustie” am vorbit pe larg despre noţiunea de Dumnezeu la Isus. Acum putem înainta în cunoasşterea sensului pe care Mântuitorul îl dă acestui cuvânt. Primul lucru pe care-l observi la Isus este că el ştie că Dumnezeu există; în mod obişnuit oamenii n-o ştiu şi dacă cred în El, credinţa lor este foarte şubredă.
Pitagora spune: „Omul este tatăl zeilor”. Nici altor gânditori raţiunea nu le-a putut spune precis dacă există un Dumnezeu sau nu. Raţiunea cinstită este agnostică. Dar raţiunea omeneaască este raţională numai dacă recunoaşte că se mişcă într-un cerc mic. Răspunsul la întrebările cele mai importante pentru om este dincolo de acest cerc. Dacă credincioşii raţionalişti ar privi la propria lor viaţă şi-ar da seama că şi ei trăiesc în Împărăţia lui Dumnezeu în care nu cred. Vivekananda spune: „Dacă universul nu-i decât o combinaţie întâmplătoare de atomi, de ce să fac bine cuiva?” De ce să existe milă, dreptate, sentimentul solidarităţii? Dacă nu există nădejde, de ce să-mi iubesc fratele şi să nu-i tai gâtul?Dacă nu există nimic superior, dacă nu există libertate ci numai legi severe şi moarte, n-ar trebui să mă gândesc la nimic decât la propria mea fericire. Există azi oameni care susţin că morala se bizuie pe utilitate. De ce fel este utilitatea aceasta? „Să procuri celui mai mare număr posibil cea mai mare fericire posibilă” dacă nu e de folos pentru nimeni. De ce să nu aduc peste cea mai mare mulţime posibilă cea mai mare nenorocire posibilă dacă e de folos pentru mine? Ce vor răspunde utilitariştii la aceasta? Dacă nu există Împărăţia lui Dumnezeu nu există motiv raţional pentru a nu fi egoist. Mi-e de folos a fi egoist. Altruismul nu vine de la raţiune. Ori, şi ateii sunt altruişti. Deci trăiesc şi ei nu din raţiune, ci din Împărăţia lui Dumnezeu.
La Isus nu există această inconsecvenţă. El ştie că există Dumnezeu căci vine de la El şi trăieşte prin El. Felul acesta de a gândi a lui Isus nu este în contrazicere cu gândirea ştiinţifică. Întrebarea „ce a fost mai întâi, spiritul sau materia?” este o întrebare fără sens. Într-o serie infinită A-B-A-B-A-B poţi să spui tot atât de bine că seria începe cu A ca şi cu B. Religia porneşte de la A, ştiinţa de la B, dar nu există contrazicere. Omul cu gândirea ştiinţifică are posibilitatea de a se convinge de existenţa lui Dumnezeu privind măcar la finalitatea în biologie. Cum se face că pruncul de ţâţă găseşte la naştere lapte în sânul mamei, că găseşte un aliment compet care conţine toate principalele minerale şi organice necesare lui? Ba, laptele acesta îşi modifică compoziţia după trebuinţele copilului în raport cu vârsta acestuia. Cum se face că în embrion se formează organe care vor funcţiona abia mai târziu? Din primele zile ale formării embrionului se formează organe digestive ca ficatul şi pancreasul, care vor funcţiona însă abia după naştere. Se formează glandele sexuale care vor funcţiona abia în perioada pubertăţii şi glandele mamare care vor intra în funcţiune abia după sarcină. Nu-i adevărat că funcţia creează organul, ci organul a fost creat de o fiinţă inteligentă în vederea funcţiunii. Toată această dezvoltare se face fără ştirea fiinţelor vieţuitoare, care nu-şi propun acest scop. Cine este cel care şi-a propus?
Pentru a forma corpul omului circa cincizeci cde trilioane de celule se dispun cu o regularitate şi ordineperfectă, după un plan, acelaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile. Acest plan există în oul fecundat, care conţine în potenţă individul pluricelular întreg, cu toată organizarea sa. Ouăle fecundate ale diferitelor fiinţe vieţuitoare sunt identice ca formă şi compoziţie chimică. Oul omului seamănă pefect cu acela al câinelui şi, totuşi, primul va da naştere unui om iar secundul unui câine. Poţi crede că oul fecundat, această masă microscopică de protoplasmă, este el însuşi artistul care va construi fiinţa vieţuitoare şi gânditoare, sublima capodoperă, pe lângă care toată arta noastră nu-i decât o încercare copilărească? Ovulul nu gândeşte. Cum de poate construi o fiinţă gânditoare? Poate oare o piatră să sculpteze o statuie?
Eu ştiu că Dumnezeu există din faptul că exist eu. Eu n-aş fi putut exista dacă nu ar fi existat El să mă formeze în pântecul mamei mele. Această siguranţă despre existenţa lui Dumnezeu o avea Isus.
Şi, în privinţa aceasta, Isus are de partea Sa mari gânditori şi savanţi. Diderot scrie: „Aripa unui fluture şi ochiul unui ţânţar ajung pe cel etern, infinit, atotştiutor şi am fost copleşit de uimire. Am recunoscut urmele paşilor Săi în lumea creată şi am cunoscut în lucrurile create şi în cele mai mici o plinătate de putere, înţelepciune şi desăvârşire de nepătruns.” Toată creaţiunea trăieşte, pluteşte şi se mişcă în Dumnezeu. Isus o ştie şi nu mai avea de întrebat de urma cerului.
Primul lucru pe care îl băgăm de seamă la Isus este că El Îl ştia pe Dumnezeu existent.
Dumnezeu nelimitat în putere.
Spurgeon spunea: „Meseria de a face zei este curentă între oameni, în loc de a merge la revelaţie şi de a vedea ce-i Dumnezeu şi a crede cu smerenie, oamenii se aşează şi meditează la ce Dumnezeu ar trebui să fie. Şi, făcând aşa, ei nu-s mai înţelepţi decât omul care face un zeu din lut, lemn ori piatră. Dacă facem un zeu în gândurile noastre, după propriile noastre idei, noi am făcut în esenţă un chip al aceluia cu care nu poate fi comparată nici o făptură, am încercat să înţelegem pe Cel de neînţeles, să-L limităm pe Cel nelimitat. Făcând aşa suntem idolatri, căci am făcut o asemănare cu ce-i în mintea noastră, deci pe pământ şi chiar dacă nu-i un chip material, am călcat porunca întâia şi a doua. Nimeni nu ştie cum este Dumnezeu decât în măsura în care acesta s-a revelat, iar gânduri şi închipuiri care nu se bizuie pe aceasta sunt idolatrie.”
Isus prin aceasta este valoros, că El ne comunică nu gânduri sau închipuiri pe care El ca om şi le-a făcut despre Dumnezeu, ci că ne revelează pe Tatăl aşa cum L-a cunoscut din veşnicii şi cum i se revela şi acum în viaţa omenească. Avem la Isus noţiunea veridică de Dumnezeu.
Prin Isus Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca fiind practic nelimitat în putere şi bunătate.
În I Regi 20 ni se povesteşte că sirienii fiind bătuţi de evrei într-o luptă pe care au dat-o împotriva lor în munţi, şi-au spus că Iehova e un Dumnezeu al munţilor iar în văi acesta trebuie să fie neputincios. Bazaţi pe această convingere au atacat pe evrei a doua oară, de această dată în vale, dar au fost bătuţi a doua oară şi mai crunt. Isus ştie că Dumnezeu este nu numai al munţilor, ci şi al văilor. Şi este esenţial pentru credincioşi să-şi ănsuşească această concepţie despre Dumnezeu.
El nu-i numai Dumnezeul perioadelor trecute din istorie, ci şi Dumnezeu din prezent. Cel care a biruit sub Nero, sub inchiziţie, sub raţionalismul veacului al XIX-lea şi al XX-lea, va birui şi în problemele secolului XXI. Cel care a obţinut victoria în omenirea ignorantă şi analfabetă va birui şi în lumea cu gândire ştiinţifică. Împrejurările schimbă lucrurile, dar nu şi pe Dumnezeu. El nu-i limitat în putere cum îşi închipuiau sirienii. El poate totul în orice loc, în orice timp, în orice împrejurări.
Se plâng unii oameni că astăzi nu mai avem în biserică….
5 reguli de succes in pierderea auditoriului
- Striga!
Multi dintre membrii comunitatilor noastre duc dorul sau chiar traiesc cu nostalgia vremurilor in care adunarile erau stramte, pline de oameni si fara instalatii de sonorizare, asa ca mesajul trebuia sa se faca auzit prin puterea vocii. In schimb, multi predicatori incearca sa recreeze acea atmosfera in salile moderne ale bisericilor de azi, cu acustica buna si cu microfoane sensibile, spargandu-si plamanii la amvon, aratandu-ne vena de pe frunte si afectand timpanele auditoriului.
Vremurile tipetelor necesare au murit. Acum orice tipete sunt patetice si vorbesc despre carentele de adaptare la contemporan.
Incepe sa strigi si ai pierdut atentia oamenilor in primele 5 minute.
- Dispretuieste timpul oamenilor!
Este foarte important sa-ti spui toate cele 10 puncte ale predicii sau toate cele 30 de strofe ale poeziei chiar daca timpul slujbei s-a incheiat; nu conteaza daca oamenii din sala casca, se uita la ceas sau isi butoneaza…
View original post 691 more words
De ce e greu să predici de Paște?
E greu să predici despre oțetul dat lui Isus pe cruce când acasă te asteaptă prăjiturile… Un paradox amar-dulceag.
E greu să predici despre “mi-e sete” când nici tu și nici cei care te ascultă n-au experimentat asta probabil niciodată, pentru că sărbătorile la români sunt încărcate de suc și apă minerală.
E greu să predici despre “Tată, iartă-i căci nu știu ce fac” când trăim într-o vreme în care cea mai mica vorbă neadevarată spusă despre noi ne deranjează la maxim.
E greu să predici despre Cel care a renunțat la tot când unii nu pot renunța la o gumă de mestecat în biserică.
E greu să predici despre iubirea lui Ioan de la cruce când cei mai mulți se încălzesc la focul lepădării, deși cu puțin timp înainte promiseseră mult, cu flori în mână, îmbrăcați în haina de botez. E greu pentru că de la vorbe la fapte…
View original post 285 more words
Question of the day…(Intrebarea zilei…)
Bishop John L. Fonzer :
I was finishing working in the yard when a man came down the alley and I spoke to him. He recognized me, although I don’t think I know him. He asked me to pray for him.
Questions:
Do you think I added him to my prayer list to pray for him later?
Or do you think I prayed for him then and there?
The QUOTE of the day…/ Gandul zilei…
“I’m not called to give my opinion. I’m called as a pastor to give the scriptural position on it.” by T.D. Jakes speaking with Oprah Winfrey
Bishop T.D. Jakes of The Potter’s House in Dallas, Texas told the media mogul he thinks homosexual acts are condemned in the Scriptures and it is not his job as a pastor to give personal opinions.
Religious vs Spiritual… (2)
Wednesday, April 18, 2012
De exemplu: o soră se poate gândi în termenii de „minimum necesar” pentru a ţine slova poruncii din Noul Testament care îi porunceşte să fie supusă soţului ei; sau când îşi acoperă capul în timpul adunărilor o poate face în aşa fel încât să nici nu se poată spune că nu şi-a acoperit capul, dar să nici nu fie acoperită în totalitate! Bărbaţii şi femeile pot gândi din perspectiva minimului necesar atunci când se gândesc cum să câştige calificativul de ”spirituali” fără a renunţa, dacă se poate, la nimic.
O întrebare care este mereu prezentă în minţile unor astfel de oameni este următoarea: „Care este cel mai mic lucru din această lume la care pot renunţa?”. Oamenii cu asemenea mentalitate nu pot fi niciodată spirituali. Ei pot fi doar religioşi.
Însă, atitudinea lui Isus a fost complet alta. El n-a încercat niciodată să descopere care erau cerinţele minime pentru a plăcea Tatălui Său. Dimpotrivă, El a căutat să afle care era maximul pentru ca totul să poată fi oferit Tatălui. De aceea, El a căutat să afle spiritul şi puterea transformatoare a fiecărei porunci. Astfel, El a cunoscut că nu e destul să fie evitat doar actul fizic (carnal) al adulterului (chiar dacă aceasta era minimul cerut de Lege). El a înţeles că spiritul poruncii „să nu preacurveşti” din Lege este să respingi pofta senzuală la nivelul inimii. În acelaşi fel, vedea adevărul că mânia şi uciderea sunt similare. Astfel, căutând mereu maximul şi înţelegând spiritul şi puterea transformatoare din spatele fiecărei porunci, El împlinea Legea.
O mireasă profund îndrăgostită de mirele ei nu se gândeşte niciodată la minimul necesar care trebuie făcut pentru a beneficia de dragostea mireului ei. Dimpotrivă, ea cugetă în inima ei la maximul pe care l-ar putea face pentru el. Aceasta e şi atitudinea Miresei lui Hristos. Aici vedem diferenţa dintre slugă şi mireasă.
Cei care sunt „sub Lege” nu pot fi mai mult decât simple slugi. Angajatul lucrează pentru salariu şi de aceea face mereu calcule de rentabilitate în privinţa muncii depuse. De exemplu, îşi măsoară munca prin numărul de ore lucrate. Dacă lucrează în plus se aşteaptă să fie plătit în plus. Însă un fiu, sau o soţie, va lucra oricât de mult timp nu pentru răsplată, ci din dragoste. În aceasta constă diferenţa dintre religiozitate şi spiritualitate.
Atitudinea minţii care se întreabă: „Ce aş putea stoarce de la Dumnezeu?” duce la religiozitate. În schimb, atitudinea care gândeşte în termenii: „Cum aş putea face ca Dumnezeu să obţină maximul de roade din viaţa pământească pe care o pot trăi pentru El doar o singură dată?” va duce la adevărata spiritualitate. Atunci va fi ceva absolut normal pentru noi „să mergem cu El două mile” când cerinţa minimă era să mergem doar una.
Adam şi-a făcut un şorţ din frunze de smochin, cu care să se acopere. Această acoperire cu frunze de smochin reprezintă religiozitatea, şi anume, atitudinea prin care omul tinde să fie prezentabil înaintea oamenilor şi chiar înaintea lui Dumnezeu! Isus a blestemat acel pom care, prin faptul că era acoperit cu frunze de smochin, dădea impresia că e un smochin roditor (Marcu 11:13, 14:21) – fiindcă există un blestem rostit peste toate formele de religiozitate. Dumnezeu urăşte religiozitatea. El i-a dat lui Adam un alt acoperământ, şi anume, din piele. Această acoperire, cu pielea unui miel dat ca jertfă pentru păcat, reprezintă adevărata spiritualitate – propria natură a lui Dumnezeu pe care ne-o dă El, pe care nu omul şi l-a fabricat pentru sine. Când a trecut Isus pe lângă smochin „nu era încă vremea smochinelor” (Marcu 11:13). Am putea spune că Vechiul Legământ nu era vremea şi mediul potrivit pentru roada Duhului. Însă acel sistem legalist care ducea omul în robie a fost desfiinţat. Dumnezeu l-a rânduit pentru o perioadă pentru arăta nevoia pe care o are omul. Legea nu a fost dată ca un mijloc suficient, prin ea însăşi, care să rezolve definitiv problema sfinţirii omului. Scriptura din Evrei 8:7 spune că „dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea” – şi acest „cusur” al sistemului era că omul care încerca să ajungă la sfinţenie prin el nu devenea spiritual, ci doar religios. Pentru a deveni spiritual, omul trebuia să intre în Noul Legământ.
Dumnezeu a dat Legea pentru ca să se vadă dacă omul se va mulţumi cu o neprihănire exterioară, onorată de oameni, sau dacă va căuta ceva mai mult. De vreme ce mulţi credincioşi sunt satisfăcuţi de o neprihănire exterioară, ei rămân mulţumiţi de lauda pe care le-o aduc oamenii în sistemul legalist, camuflaţi fiind în acoperământul de frunze al religiozităţii omeneşti. Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire” (Romani 1:16). Ea blestemă frunzele, făcându-le să se ofilească, şi ne dă adevărata sfinţire, cea pe care a vrut dintotdeauna Dumnezeu să o dea omului.
Însă, pentru a primi această Evanghelie trebuie neapărat ca mai întâi să ne pocăim, în mod radical…
http://glasulceluicestriga.blogspot.com/2012/04/religios-vs-spiritual-continuare.html
The Rise and Fall of Man
To be or not to be…..from Bucovina!
Contextul Apocalipsei se pregateste minutios
Aici este intelepciunea. Cine are pricepere sa ia aminte! Cei care au studiat Apocalipsa stiu ca vremea este aproape. Sa ne sfintim si sa ne pregatim pentru Marea Rapire care este iminenta. Contextul pentru ca Apocalipsa sa fie implinita ad literam se contruieste cu minutiozitate sub nasul nostru. Este timpul sa deosebim vremurile si sa implinim menirea la care ne-a chemat Stapanul. Vizionare atenta!
ENCOURAGE by cornelilioi 
