Posted on MAI 29, 2012 by Dionis Bodiu

Am avut în sfârşit ocazia să ascult să aud şi eu mesajul pe care l-a avut Părintele Necula la Beiuş, găzduit de Fundaţia Cireşarii, datorată invitaţiei făcute de Vladimir Pustan. Da, este mesajul acela ocazionat de Duminica ortodoxiei, unul “de natură să îndurereze şi să semene incertitudine în rândurile credincioşilor” penticostali, cum zicea într-un comunicat Comitetul executiv al cultului.

Acum, nu ştiu câţi credincioşi au fost realmente îndureraţi şi confuzaţi de predica Părintelui Necula. Pot să vă spun cum am auzit eu mesajul, evanghelicul de mine, ca unul care, ipotetic vorbind, dacă circumstanţele ar fi permis acest lucru, aş fi putut lua parte la acea adunare a Cireşarilor la Beiuş. Chiar dacă nu am fost în sală, m-am aşezat confortabil în fotoliu şi l-am ascultat pe părinte – chiar l-am văzut! – vorbindu-ne despre ortodoxie.

Ce am simţit? Îndurerare? Nici cât negru sub unghie. Dimpotrivă, am văzut un om radiind de pasiune şi de bucurie în împărtăşirea credinţei sale. Am văzut un om care ştia pentru ce face umbră pământului, fericit că Dumnezeu i-a dat un rost pe lume. Am văzut un o care găsea împlinire în fiecare aspect, excentric în opinia noastră, ce ţine de chemarea sa preoţească.

Am văzut un om găsit de Dumnezeu. Ajuns la Cristos el se bucură de harul ce i s-a dat în biserica sa, aşa ortodoxă cum este. Unii dintre noi ar zice că nu prea are de ce să se bucure, noi cei care atât de puţin ştim să ne bucurăm ce ni s-a dat de către Dumnezeu în umblarea nostră evanghelică (botezaţi în oţet, cum se spune, nu fără un pic de temei).

Spuneţi-mi voi, oameni buni, cum să pot fi eu îndurerat de bucuria lui?

Poate voi fi rămas cumva în dubii ascultându-l pe părinte? Să-mi fac bagajul spre ortodoxie acum?

Părintele Necula sugera că pot fi diverse mărturisiri ale umblării cu Dumnezeu şi că ele nu înseamnă neapărat duşmănie: Evanghelia nu ni s-a dat înspre dezbinare în Cristos. Nu şi-a propus să ne facă pe toţi ortodocşi, ci să ne-o prezinte, conştient fiind de miturile ce o înconjoară în percepţiile noastre cu privire la ea. A cunoscut mai multe tipuri de relaţionare la Cristos, adventistă, baptistă, penticostală şi le-a mărturisit fiecăreia recunoştinţă pentru amprenta lor în viaţa sa. Aici ne-a dat o lecţie: adesea văd evanghelici care mătură din umblarea lor anterioară pocăinţei tot ce avea odată iz ortodox, ca şi cum acea parte a vieţii lor este ruptă de întreg. ( Mă rog, s-ar putea ca paradigma conversionistă să ne joace feste aici: pentru ca trecerea să fie cât mai spectaculoasă, e musai ca groapa din care ai ieşit să fie cât mai neagră şi mai adâncă.)

Vă readuc aminte că eu mi-am început căutarea de Dumnezeu – sau invers, El a început să mă atragă spre Sine – prin ortodoxie. Nu am rămas acolo pentru că, spre deosebire de Păr. Necula, eu am avut trasată de Dumnezeu o altă cale, cu alte rosturi. Dar nu am socotit niciodată trecerea prin ortodoxie drept o rătăcire (rătăcirea a fost ateismul în care m-am complăcut până pe la vârsta de de 20 de ani); dimpotrivă, am rămas recunoscător revelaţiei pe care am primit-o în acele vremuri despre faptul că nu trăiesc într-o lume haotică, supusă doar unor oarbe legi naturale, ci într-un Univers aflat sub controlul Creatorului său. Ştiu de unde am plecat şi unde am ajuns; la fel şi părintele. De aceea pot să îl ascult, să mă bucur cu el, călcându-i pe urme în spiritul mărturisitor, dacă nu în tipul de umblare pe acest pământ.

Văzând chipul molipsitor de fericit al părintelui Necula, m-am întrebat cum ar fi să vorbesc eu într-o dumincă, a baptiştilor, într-o adunare de ortodocşi. Ar fi un test interesant pentru mulţi dintre noi. Unii ne-am trezi că trebuie să le predicăm Evanghelia, aşa cum ştim noi că se face … cine ştie. Nu vă spun răspunsul meu: asta e o taină pe care doar Domnul o cunoaşte. Vă pot spune altceva: m-am bucurat să îl aud, am fost încurajat de mesajul lui către o tot mai caldă apropiere faţă de Dumnezeu şi de copii Săi cei multi-denominaţionalizaţi.

Se cere un alt tip de aluat, o altă naştere (?) poate, ca să putem avea parte de bucuria lui Cristos peste graniţele noastre omeneşti, artificiale, lipsite oricum de rosturi practice. Credeam că ni se trage din vremile de demult, din comunism. M-am înşelat: virusul inchizitorial, cel care l-a infectat pe Torqemada provocându-i teribila intoleranţă la orice este necatolic, a suferit doar nişte mutaţii minore în ultimele secole. Nu îl interesează ce fel de regim este la putere; îşi poate împlini lucrarea în orice vreme. Şi-a schimbat doar armele: nu se mai joacă cu focul, ci cu bloguri, communicate şi clarificări.

Şi, uite aşa, Filipeni 4:4 rămâne în continuare pentru noi o frumoasă – şi mincinoasă – lozincă de paie. Bună de pus pe calendare pocăieşti cu floricele, peisaje şi animăluţe drăguţe.

http://dyobodiu.wordpress.com/2012/05/29/sa-ne-bucuram-sau-sa-ne-intristam-cu-parintele-necula/