Când priveşti la acest tablou îţi poţi imagina nimic mai mult decât regrete şi regrete, rugăciuni fără răspuns şi ruşine fără teamă. Sunt rămăşiţele care le lasă o biserică devastată de adevărul parţial şi pasiv predicat, de religia care este ridicată la rang de închinare şi întruchipare, la o rămăşiţă de oameni loviţi parcă cu bună ştiinţă să creadă şi să continue să perceapă o serie de idei născocite şi născute din convingerile unei generaţii care nu a ştiut niciodată că relaţia cu Dumnezeu este ceva continuu, spontan, plinătate de viaţă, lipsă de monotonie şi atmosferă de slavă.

Cu mai bine de o lună în urmă (adică în martie 2012) am fost vizitat de un necunoscut care dorea să plece într-o localitate cunoscută a fi cel mai bun târg de maşini şi flecăreli lumeşti; bazat pe ideea unui bun coleg şi amic de al meu că, dacă vrei ceva flecăresc, poţi găsi şi în România aşa ceva, i-am spulberat puţin speranţa acestui necunoscut de a mai face acest pas de avânt spre a merge să-şi îndeplinească scopul propus. Venise cu un alt tip, pe nici unul dintre ei nu îi ştiam – şi mi-aş fi dorit să nu îi ştiu nici acum, dacă nu se dezvăluia primul să se auto-prezinte, lipsit de orice fler de modestie. Suntcutărescu, de la postul tv n, mi-a spus el. (Nu mă întrebaţi cine este pentru că nu are esenţă acest aspect aici. Mulţumesc.) Da? – i-am răspuns eu puţin uimit. Din mulţii cutărescu de care auzisem eu pe net sau de la tv ori din alte surse, acum nu mai ştiam de unde să-l iau şi să vadă ăsta că eu aveam puţinhabar despre el. Nu era cel care îl văzusem eu odată la tv, dar auzisem că ar fi oameni de acest gen şi la noi în România. “Şi chiar poţi să faci cutare şi cutare lucru?”, l-am întrebat eu. Se auto-afirma că a depăşit şi pe alţii. Apoi a scos o carte de vizită de culoare neagră, care mi-a aruncat-o parcă înfipt pe masă, alunecând uşor spre unul din nasturii de la cămaşa care o purtam atunci (în fine, nici nu mai ştiu cu ce eram îmbrăcat, dar cred că dacă nu aveam ceva cu care să barez lovitura, poate mă alegeam cu o zgârietură de la aşa înfigătoare neagră!)

“Sunt pocăit acum”, mi-a spus el.

Atunci am tresărit. Parcă vroiam să fiu plăcut surprins – şi asta s-a şi întâmplat. L-am întrebat la ce biserică merge şi ulterior am testat dacă cunoaşte pe o anumită persoană din acea biserică; a trecut testul. I-am spus şi eu la ce biserică merg, după care mi-a întins mâna şi m-a salutat cu “fratele meu”, o expresie care mai apoi aş putea să o declar a fi una din iluziile sale de moment. Mi-a spus site-ul lui şi să îl caut pe internet, apoi a plecat cu rugămintea să îi găsesc o ofertă spre a putea pleca unde îşi propusese.

Mai târziu a venit un coleg de al meu şi i-am spus cine mă vizitase, dar lui nu prea îi venea să creadă, deşi “vedeta” îl salutase exact când el intra în birou. Amândoi eram uimiţi, eram deja pe site-ul lui şi ne uimeam ce poate el să facă… ca mai apoi să tragem concluzia că “am fost duşi cu vorba” – o altă tehnică de abureală în masă.

Anterior venirii colegului meu am uitat să menţionez că “fratele” îmi oferea regretele lui de ceea ce se întâmplase la biserica unde mergeam eu, şi m-a invitat la biserica lui. Frumos gest, ce să zic. Era ca şi când ar fi spus, fain la noi, dar la voi se dă cu bâta şi pică pereţii peste voi! Doar după ce a plecat m-am gândit la ceea ce spusese el. Cu ce era mai bună biserica lui decât a mea, sau mai bine zis, cu ce era mai bun el? Căci cuvintele lui l-au trădat mai mult decât acţiunile sale: din vorbe ne-a făcut, vorba vine. Dacă v-aş spune şi cine era persoana respectivă mi-aţi da nu doar dreptate, dar l-aţi căuta să vă dea autografe… tipic românesc, nu?

După cum orice faptă din această ţară este judecată şi prin prisma credinţei religioase a cuiva, atunci când se întâmplă un eveniment, orice, oricum, oricând, e bine ca cei din media să dea de ştire la toţi ce apartenenţă religioasă are acea persoană. Un om, asemenea “fratelui” cu care am avut de a face mai sus, a apărut recent la un alt post tv şi, logic, datorită popularităţii sale crescute, au început şi ziarele să îi dea târcoale; dar aia de ce e aşa, dar aia cum explici tu, dar eşti credincios, mergi la biserică, etc.? Acolo mi s-au oprit mie ochii astăzi când citeam cuvintele lui – şi sper şi cred că ele nu au fost alterate sau modificate sau exagerate, aşa cum media scrisă sau nescrisă o face întotdeauna: “De mic am fost dus la biserică de către părinţi şi bunici. Sunt … (cenzura îmi aparţine, doar e blogul meu, fac ce vreau aici), dar acum nu mai cred în Dumnezeu, aşa cum e el prezentat la biserică.” (nu ofer sursa, am cenzurat citatul, nu mai e original…).

Am rămas “mască” din nou când am citit de câteva ori ceea ce a spus el, că nu mai crede în Dumnezeu, deşi a mers atâta timp la biserică, şi nu mai crede în Dumnezeu, aşa cum este prezentat la biserică. Se făcuse linişte în mintea mea. Păream că citesc ceva repetat să văd dacă nu cumva am citit ceva în repezeală şi am interpretat vizual un alt cuvânt, dar nu, nu mă înşelam. A spus-o pe şleau, direct, fără regrete, simplu şi la subiect. E un regret că citesc şi citez aşa ceva, dar tot un regret este când menţionez şi meditez la ideea că ceea ce am scris aici este pura realitate: în biserică nu se predică adevărul.

Prietene, cred că vei găsi cel puţin un motiv să condamni articolul meu ca fiind infectat cu ceva necurat. Poate că îţi dau dreptate, însă nu totală. Suntem obişnuiţi cu parţialităţi, de ce să nu facem un compromis, nu? Dacă tot mergi la o biserică, şi îţi place sau nu ceea ce faci la biserică, ce rost are să nu vorbim despre ea şi neconcordanţele din cadrul ei? — Replica asta aş fi spus-o şi live dacă aveam să fiu provocat, de ce nu ar fi mers şi pe blog, nu?

Pe vremea când eram student am fost întrebat de către un profesor care era motivul pentru frecventarea unei biserici; nu trebuia să merg la o anumită biserică, am ales unde să merg personal, asta mi s-a părut a fi atunci democratic. Am răspuns că am fost la biserica cutare în calitate de spectator; se aştepta ca eu să răspund că am fost să fac o slujbă, oricare, orice, ceva neînsemnat, în tăcere, no name, anything, dar nu, nu eu, cel puţin nu atunci. În acel moment alegerea mea nu mai era democratică, era cam liberală. Inactiv şi pasiv şi am ajuns să fiu trimis la o anumită biserică, pe drept vorbind, împotriva voii mele de cele mai multe ori, confruntat cu oameni tari la cerbice şi personalităţi imposibil de plăcut. Aceasta mi s-a părut a fi comunistic – mi se dicta să fac ceea ce nu făceam, să realizez ceea ce era în scop să întreprind, şi să demonstrez că se poate, deşi personal nu vroiam aşa ceva. Calităţile acestea puse într-un cadru neplăcut mie au devenit nimic altceva decât un imposibil mediu care, de fapt, rupea ciclul familiarităţii şi al complacerii de sine – e ceea ce facem cu toţi la biserică pentru a forma o comunitate neroditoare – impasibilitatea şi iresponsabilitatea.

Photo by charismanews.com

O altă biserică, unde totul decurgea de la foarte bine în sus, a ajuns să vadă şi ce este aia faliment financiar. Astăzi am citit despre o renumită biserică unde mii şi mii de oameni s-au întors la Dumnezeu în anii care s-au scurs; mă comparam uneori cu ei şi îi puneam ca standard pentru ceea ce vedeam la biserica pe care o frecventam. Nu ştiam eu în 2005, sau anii de după, că ceea ce vedeam atunci avea să ajungă acum în prag de faliment. Şi totuşi, undeva s-a stricat ceva.

La ei a început cu regrete, ulterior au fost aduşi la realitate şi au avutrevitalizare, iar acum au intrat în faza de regresii din cauza finanţelor.

Mă uitam iar la noi la români (culmea, şi la noi începe cu R chiar numele naţiei noastre…) şi noi am experimentat revitalizare pe vremea când eram persecutaţi de comunişti, după revoluţia din 1989 am avut parte de regresii din mai multe puncte de vedere, ca acum să fim într-o adâncă stare de regrete… De ce ne-ai scos Moise din Egipt? Nu era bun acolo usturoiul şi ceapa? Cam aşa am transpune azi vorba românilor, “Doamne, de ce ne-ai scos din persecuţie să regretăm vremea de atunci?“

Vedem că mergem prost, că mergem aiurea, că mergem în jos, dar ne place! Acolo nu mai e nimic de făcut. Acolo e moarte completă; dacă vei interveni în acea situaţie vei vrea să mori singur, dacă nu te va omorî cineva mai devreme sau mai târziu (nu ai auzit încă de crime la pocăiţi sau la nepocăiţi din presă? dacă nu cu vorba, merge şi cu fapta, şi aflăm toţi că erau de la noi din curte şi din grajdiul de lângă…)

Atâta timp cât dormim şi visăm ceea ce ne place, trăim nimic altceva decât un coşmar. Isus nu ne-a chemat niciodată să trăim în zone de confort şi complacere personală. Dacă am realiza urgenţa nevoii noastre şi de am ieşi odată din ea, am face o mişcare mai bună decât un şah-mat! Acum, pe drept vorbind, după ce citeşti aceste rânduri, ai putea să spui şi tu că autorul şi-a dat cu părerea şi a cam nimerit-o… în biserică, dacă s-ar predica adevărul, am avea schimbare, schimbare, schimbare! 

Oricare ar fi reacţia ta acum aş vrea să cred că există dorinţă pentru această schimbare în tine. Dacă ştii că ceea ce ai făcut până acum era monotonie şi retrăire în Egiptul spiritual, e vremea nu doar să ieşi din Egipt, dar să şi scoţi Egiptul din tine! Dacă vrei să scapi de mândrie trebuie să o scoţi afară şi să ieşi din cercul ei reciclabil! Acelaşi lucru îl poţi aplica la orice domeniu unde ştii că nu există un progres vizibil în viaţa ta, în slujirea ta, în munca ta, în ceea ce eşti şi faci tu. Dacă ceva nu merge bine, ai ghicit! În tine nu se predică adevărul! Dacă s-ar predica adevărul, ai fi provocat, ai fi transformat, ai fi… diferit! Ce poţi face azi,  nu lăsa pe mâine!